Învăţăturile lui Isus Cristos

Isus Cristos

Învăţăturile Originale ale lui Isus Cristos:


Tradus din engleză de Jenica Neamu


Dumnezeu Tatăl

Evoluţia Sa şi noi

Procesul de creaţie. Multidimensionalitatea spaţiului

Duhul Sfânt

Cer şi Ceruri

Iad şi paradis

Pocăinţa

Isus Cristos

Isus — despre El Însuşi

Răspândirea creştinismului

Libertatea voinţei

Destin

Dezvoltarea intelectuală

Despre alcoolism

Muncă sau parazitism?

Oamenii

Patriotism

Ce este omul

Eliberarea de boli

Morală şi etică

Dragostea pentru Dumnezeu

Nu fura, nu minţi, ajută‑i pe alţii

Iubirea

Iubire şi sex

Căsătorie şi divorţ

Nudism

Bărbat şi femeie pe Calea spirituală

“Minorităţi”

Compasiune

Lupta împotriva sinelui inferior

Viaţa monahală

Munca meditativă


Published book
(în engleză)



Capitol din cartea scrisă de Dr.Vladimir Antonov
Învăţăturile Originale ale lui Isus Cristos

Răspândirea creştinismului

După cum am discutat deja, spre regretul lui Isus, El nu a reuşit să găsească oamenii care să devină ca El într‑o manieră rapidă. Apostolii, probabil, erau cei mai buni oameni din Iudeea, dar vârsta lor psiho‑genetică nu era destul de înaintată pentru a le permite să înţeleagă imediat şi în totalitate cunoştinţele Divine.

Un exemplu este momentul când Levi i‑a reproşat lui Petru, după ce Isus părăsise viaţa pământească: “Petre, tu eşti întotdeauna mânios!” (Evanghelia după Maria‑Magdalena 18:5).

De asemenea, este cunoscut faptul că Petru avea prejudecăţi împotriva Mariei Magdalena pentru că ea, o femeie, era unul din discipolii favoriţi ai lui Isus şi cea mai plăcută Lui dintre toţi (Evanghelia după Toma [27], 114).

În alte cuvinte, de‑a lungul timpului de ucenicie cu Isus, Petru nu a învăţat să îşi controleze emoţiile, să trăiască în dragoste sinceră, nu şi‑a abandonat aroganţa…

După crucificarea lui Isus, ucenicii Săi, şocaţi de moartea Sa şi de miracolele care au urmat, au încercat să continue munca Lui cât au putut ei mai bine. Toţi au predicat şi mulţi dintre ei au început să lucreze cu proprii lor discipoli. Din acest motiv, în majoritatea lor, aceştia au rămas printre evrei. Însă, apostolul Toma a mers prin Siria către răsărit şi, unde a putut, din India până în China, a format comunităţi creştine. Bisericile siriene şi indiene Malabar stabilite de el există şi astăzi (vezi mai multe detalii în [18]).

Acela care a fost înainte un persecutor şi un ucigaş de creştini, Pavel, s‑a alăturat şi el discipolilor Lui, după ce a fost convertit la noua credinţă de Isus personal, neîncarnat.

Câţiva dintre discipolii lui Isus au scris scripturile lor care au supravieţuit până în prezent. Aceştia au fost Matei, Ioan, Toma, Petru, Iacov, Filip, Iuda (nu Iscarioteanul), Maria Magdalena şi Nicodim. De asemenea, au mai fost Pavel şi discipolii indirecţi ai lui Isus, evangheliştii Marcu şi Luca.

Potrivit Evangheliilor, Ioan şi Maria Magdalena au fost ucenicii favoriţi ai lui Isus. Evanghelia scrisă de Ioan este una dintre cele mai bune, atât calitativ cât şi ca lungime a textului. El este şi autorul celor trei Epistole către discipoli. Prima Epistolă conţine multe învăţături şi sfaturi preţioase.

Însă Ioan a scris şi alte două texte, foarte diferite de scripturile menţionate mai sus. Prima se intitulează Apocrifa lui Ioan, iar a doua se numeşte Apocalipsa lui Ioan care este inclusă la sfârşitul Noului Testament.

Apocrifa a fost scrisă de Ioan, curând după crucificarea lui Isus, adică înainte de a scrie Epistolele. Se poate observa că, deşi Ioan a scris cu grijă toate îndrumările Învăţătorului, deşi a cuprins cel mai important aspect al Învăţăturilor lui Cristos care este dragostea sinceră, nu a reuşit să cuprindă cu mintea, în timpul comunicării cu Mesia încarnat, esenţa apariţiei Sale pe Pământ, şi esenţa Tatălui Care L‑a trimis pe Isus. El pune întrebări lui Dumnezeu de genul acesta: “De ce a fost ales Mântuitorul? Şi de ce a fost El trimis în lume de Tatăl Său? Şi cine este Tatăl Său, care L‑a trimis?” (Apocrifa lui Ioan 1:20)

Şi el primeşte răspunsuri despre natura Tatălui, a Duhului Sfânt, Cristos, despre crearea lumii

Dar, mai târziu, capacitatea lui intelectuală e pusă la încercare, ceea ce este tipic în contactele profetice: după aproximativ o treime din text, naraţiunea îşi schimbă caracterul şi apar fraze fără nicio valoare sau semnificaţie. În acest caz, intenţia lui Dumnezeu este să vadă dacă acela care‑L ascultă înţelege testul‑glumă. Ioan nu l‑a înţeles, nu a înţeles testul de inteligenţă, ci a luat totul la modul serios, a împărtăşit totul cu ceilalţi apostoli şi a scris totul cu multă scrupulozitate.

Un caz similar s‑a întâmplat când Ioan a scris Apocalipsa care seamănă cu un coşmar (în cel mai bun caz). Subiectul nu este despre Calea spre Perfecţiune prin credinţă, dragoste, şi muncă de transformare personală, ci despre ameninţări, profeţii de dezastre şi de catastrofe. Textul e lipsit nu numai de Dragoste Divină dar şi de orice valoare pozitivă pentru cititor. Nu reuşeşte decât să distragă cititorii prin a le provoca reflecţii zadarnice despre viitor, în timp ce Dumnezeu ne învaţă să trăim aici şi acum.

Apocalipsa lui Ioan inclusă în Noul Testament a devenit un test de inteligenţă şi spiritualitate, un test‑tentaţie pentru milioane de oameni care studiază creştinismul. Și mulți au fost ispitiţi, pentru că Apocalipsa, de la sfârșitul Noului Testament, pare să anuleze şi să respingă Învățăturile lui Isus despre aspirația către Dumnezeu și despre autodezvoltare prin iubire. Astfel, unii oameni aleg predicile sfinte despre dragoste, puritate, aspiraţie către Dumnezeu‑Tatăl din Noul Testament, în timp ce alţii au rezonat cu scenele dezgustătoare de groază, plăgi, sânge şi putreziciune. Ei aleg în mintea lor această mizerie, în loc să intre în armonie cu binele şi frumuseţea, în loc să iubească oamenii, Creaţia şi Creatorul*.

În mod similar s‑a întâmplat şi cu Nicodim: el a scris o Evanghelie bună despre ultimele zile ale vieţii pământeşti ale lui Isus, dar a terminat naraţiunea cu descrierea unui vis al său despre Isus care a scos păcătoşii afară din iad.

Epistolele Apostolului Pavel reprezintă o altă parte din Noul Testament de o valoare dubioasă care necesită o discuţie specială.

Acestea sunt pline de contradicţii: de la revelaţii foarte preţioase predicând despre iubire tandră până la blestemele furioase ale unui “moralist” intolerant.

Care este motivul pentru o asemenea reacţie? Pentru a‑l înţelege trebuie să cunoaştem istoria formării lui Pavel ca viitor creştin.

La început, el a fost un prigonitor, un călău și un ucigaș energic și agresiv al creștinilor.

Dar, într‑o bună zi, în timp ce mergea pe drum, el a auzit vocea unui Interlocutor invizibil: “Saule, Saule, de ce Mă prigonești?” (Fapte 9:4). Deşi Pavel era un călău și un sadic, el credea în Dumnezeu şi, astfel, a înțeles imediat ce se întîmpla.

Ceea ce se întîmpla cu adevărat, era faptul că Domnul a decis nu numai să‑l oprească pe acest tiran sângeros, dar să se şi folosească de energia lui remarcabilă de fanatic, în folosul Providenţei Divine.

Şi, după ce s‑a supus voinţei lui Dumnezeu, Pavel s‑a transformat dintr‑un persecutor violent al creştinilor într‑un propovăduitor fără odihnă al Învăţăturilor lui Isus.

Pavel a scris despre aceasta următoarele: “Mulţumesc Celui ce m‑a întărit, lui Cristos Isus, Domnul nostru, că m‑a socotit credincios şi m‑a pus să‑L slujesc, pe mine, care mai înainte huleam, prigoneam şi batjocoream. Totuşi am fost miluit, căci în necredinţa mea, am lucrat din neştiinţă. Şi a prisosit foarte harul Domnului nostru, împreună cu credinţa şi cu dragostea cea întru Cristos Isus. Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Isus Cristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Isus Cristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede în El, spre viaţă veşnică.” (1 Timotei 1:12‑16)

Dar toate acestea se întâmplau după crucificarea lui Isus. Pavel nu L‑a întîlnit pe Isus încarnat şi numai ceva mai târziu a avut contacte personale cu ucenicii Săi. Însă, după ce a acceptat creştinismul, Pavel s‑a dedicat complet îndrumărilor lui Dumnezeu şi, cu toată energia lui remarcabilă, a început să lucreze asupra transformării sale prin folosirea, printre altele, a metodelor meditative oferite lui de Dumnezeu.

În plus, Dumnezeu i‑a dat lui Pavel o misiune specială — să răspândească noua credinţă păgânilor din Imperiul Roman din afara Iudeei.

Pavel a predicat cu fervoare, a creat noi comunităţi creştine şi s‑a certat cu liderii religioşi ai păgânilor. De multe ori a fost bătut până la moarte, dar de fiecare dată, Dumnezeu l‑a readus în corpul său şi Pavel începea din nou să lupte.

Pavel a scris multe Epistole adresate diferitelor comunităţi creştine. În aceste scrieri, există subiecte atât de contradictorii, încât, unii istorici chiar au avansat ipoteza că “învăţăturile morale” au fost adăugate în Epistole de o altă persoană — atât de distincte sunt unele părţi din această scriere, din punct de vedere al nivelului intelectual şi al stilului. Însă explicaţia logică a acestor contradicţii derivă din natura contradictorie a lui Pavel însuşi.

El, pur şi simplu, nu a reuşit să se schimbe complet. Pentru a deveni o persoană Divină în totalitate, el ar fi avut nevoie de zece ani de ucenicie senină. Dar Pavel nu a avut o asemenea posibilitate şi el încă se lupta cu ardoare cu propriul său caracter de dinainte, în timp ce ţinea predici şi omilii, era bătut, umbla înfometat şi îngheţat, sau era închis…

Deci, să‑l iertăm pentru faptul că a amestecat cele mai înalte Revelaţii de la Dumnezeu cu ura împotriva “homosexualilor” şi a “soţilor adulteri”… Tot el este cel care, pentru prima dată în istoria creştinismului, a declarat, în contradicţie cu Învăţăturile lui Isus, anatema — o damnare în numele bisericii creştine (1 Corinteni 16:22).

Epistolele sale au făcut mult bine omenirii, dar au ajuns şi o puternică tentaţie, chiar mai puternică decât Apocalipsa lui Ioan, pentru generaţiile de creştini care au urmat. Aceasta se datorează faptului că, fiind incluse în Noul Testament, au “legitimat” nu numai tandreţea, bunătatea, armonia, iertarea, dar şi calităţile opuse: ura, intoleranţa mânioasă faţă de cei care nu sunt “ca mine”, damnările…

Cei care au dezvoltat teoria absurdă că cineva și‑ar putea spăla propriile păcate cu sângele şi suferinţa altuia, au fost Pavel şi Ioan. Am discutat aceasta la începutul capitolului intitulat “Pocăinţa”. Ei au afirmat în Epistolele lor că Isus cel nevinovat care a fost ucis, era Mielul lui Dumnezeu, chipurile, trimis de Dumnezeu‑Tatăl ca jertfă pentru… Sine Însuşi, pentru ispăşirea păcatelor umane. “Căci — lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere — Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într‑o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3); “… sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat” (1 Ioan 1:7), “… El este jertfa de ispăşire (pentru Dumnezeu‑Tatăl) pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:2), “… El S‑a arătat ca să ia păcatele…” (1 Ioan 3:5).

Din toate acestea, rezultă că, tot ce avem de făcut, este doar să credem că Isus a fost într‑adevăr un Cristos. Altceva nu mai este de făcut căci păcatele noastre sunt iertate şi avem paradisul garantat…

* * *

În Imperiul Roman, creştinismul a fost instaurat cu dificultate. Creştinii au fost persecutaţi, masacraţi şi crucificaţi pe marginea drumurilor. Alţi creştini s‑au predat singuri persecutorilor pentru a muri pe crucile credinţei pentru ca, măcar aşa, să‑i semene lui Cristos…

Ce mare diferenţă comparativ cu “credincioşii” contemporani care spun că sunt creştini şi care nu sunt capabili să facă eforturi pentru propria lor îmbunătăţire: de exemplu, “nu pot” renunţa nici măcar la fumat*

Cu voia lui Dumnezeu şi mulţumită faptelor personale ale Apostolilor şi ale altor Eroi, creştinismul s‑a răspândit, cu timpul, într‑o mare parte a Europei, apoi s‑a extins atât în Nordul cât şi în Sudul Americii precum şi în Australia; de asemenea, există mulţi creştini în Asia şi în Africa. În prezent, aproape o treime din populaţia Pământului profesează creştinismul.

Acum trebuie să înţelegem următoarele: cuvântul creştinism are două înţelesuri fundamentale complet diferite: creştinismul ca Învăţături ale lui Isus Cristos şi creştinismul ca produs al interpretării pe care au dat‑o oamenii din diferite ţări, în diferite epoci istorice.

Chiar de la începutul creştinismului până în zilele noastre, au existat adevăraţi adepţi ai lui Isus printre aceia care se consideră creştini, dar au fost şi aceia care numai s‑au deghizat ca fiind creştini de dragul de a‑şi satisface pasiunile lor josnice: dorinţa de a domina pe alţii, de a fura, de a tortura, de a omorî… Au fost şi există încă oameni care nu au înţeles şi nu înţeleg nimic din Învăţăturile lui Isus, dar se consideră adevăraţi credincioşi; probabil, ei sunt majoritari… Dar, această carte se referă la Învăţăturile lui Isus Cristos, nu la istoria creştinismului pe Pământ.

 

   < pagina precedentă pagina următoare >   

 



VEZI ŞI:


Evanghelia
după Filip

Ce este creştinismul?

Ce este isihasmul?

Câteva idei principale din Filocalia

Rugăciunea lui Isus

Isus vindecă şi astăzi

Adevărata Apocalipsă a Apostolului Ioan Evanghelistul

Fericiţi cei curaţi cu inima!


ENGLEZĂ:


Revelations

Parables about the Elder Zosima

Jesus Christ
calendars

Photo galleries

Video and audio


Pagina principală

Lecturi suplimentare

Site-uri partenere

Contact